Evolutia ideilor de unitate europeana pana la Primul Razboi Mondial

Tendinţele de unificare ale Europei au apărut încă din antichitate, unii autori apreciind campaniile cuceririlor romane ca manifestări ale unor astfel de tendinţe.
S-a încercat refacerea graniţelor fostului imperiu roman fapt ce a însemnat încă o dată o manifestare a aceeaşi idei, care, chiar dacă nu s-a realizat în fapt, sunt apreciate ca având consecinţe religioase morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană.
Evul mediu, caracterizat iniţial printr-o divizare politică din cauza incapacităţii succesorilor lui Carol cel Mare şi agravată de conflictele religioase, economice şi de altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a unității europene, care au avut germenii în comunitatea de civilizaţie europeană chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe acelaşi mod de a gândi, simţi şi acţiona. Lupta care s-a dus în această perioadă între Papă şi regi a dus la divizarea unităţii pontificale şi cea a unităţii imperiale, două concepţii care nu puteau fi conciliate. În aceste condiţii, apare o nouă realitate politică pe plan european care îşi impune încet, dar sigur, supremaţia în acest spaţiu şi care anunţă Europa modernă: puterea statelor membre.
Divizarea politică, rezultat al constituirii statelor suverane, eliberate de supunerea faţă de o autoritate superioară şi care intrau în relaţii cu alte state, a dus la trasarea unor graniţe care deveneau nu numai criteriu de separare geografică, dar şi lingvistică, economică, socială, etc.. În acest context papalitatea renunţă la pretenţiile sale anterioare. Totuşi, din punct de vedere religios, separarea nu a fost atât de importantă ca cea politică dar a avut o influenţă pe planul relaţiilor inter-regionale.
Perioada renascentistă este caracterizată, din acest punct de vedere, de un mod rapid de răspândire şi asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în acelaşi timp, a avut ca rezultat şi o diversificare a concepţiilor morale şi intelectuale. Una dintre cele mai importante realităţi ale acelei epoci rămâne tipul de om ,,umanist”, moştenitor al culturii antice şi continuator al acesteia în noile condiţii istorice, politice, sociale şi culturale. Acest om nu aparţine unei singure ţări, ci întregii Europe.
În secolul al XIX-lea, datorită tendinţelor contradictorii – unele state se aflau în declin (Franţa, Austria), altele într-un proces de cristalizare (Germania, Italia) – Europa este din nou divizată. Dezvoltarea industrială de la sfârșitul secolului, progresele ştiinţifice şi tehnice, accentuează divizarea şi prevestesc începutul secolului XX. Chiar dacă se realizaseră nişte alianţe, acestea erau grevate pe interese contradictorii şi era într-un echilibru precar, modificându-se în funcţie de circumstanţele politice şi de altă natură.
Tot acum se accentuează disensiunile legate de împărţirea lumii din punct de vedere colonial, fapt care a fost de natură să genereze rivalităţi şi conflicte de interese. Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese contradictorii este comunitatea de viaţă culturală, artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informaţiilor şi răspândirii cunoştinţelor.
La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări doctrinare de unitate europeană, concretizate într-un proiect de realizare a Statelor Unite Europene, propus de congresul de Ştiinţe Politice de la Paris din anul 1900. De altfel, Victor Hugo şi Garibaldi au pus bazele unei reviste a Statelor Unite Europene la sfârşitul secolului al XIX-lea.
TAGURI