Dreptul de a nu fi supus torturii

Consiliul Europei a luat fiinţă în anul 1949, ca organizaţie europeană de cooperare interguvernamentală şi parlamentară, numărând, în prezent, 47 de state membre. Conform Statutului său, Consiliul Europei are drept scop realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi pentru salvgardarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care le sunt patrimoniu comun şi de a favoriza progresul lor economic şi social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ. Principiile după care se ghidează organizaţia sunt democraţia pluralistă, respectul drepturilor omului şi statul de drept.
Pentru a putea fi admis în cadrul Consiliului Europei un stat trebuie să aducă dovezi clare că respectă preeminenţa dreptului, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale acestuia. Cât priveşte respectul drepturilor omului, acesta a fost obiectivul major al Consiliului Europei, sistemul instituit în acest scop având un dublu fundament convenţional: Convenţia europeană a drepturilor omului (1950) şi Carta socială europeană (1961).
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Ea a preluat 18 principii proclamate în Declaraţia Drepturilor Omului adoptată de O.N.U. România a certificat acest document internaţional prin Lgea nr. 30-1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie.
Începând cu anul 1950, 14 protocoale au întărit Convenţia europeană a drepturilor omului. Ele garantează anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele ce figurau deja în Convenţie sau modifică anumite dispoziţii procedurale.
Convenţia garantează 13 drepturi, printre care, în articolul 3, prevede interzicerea torturii, sau mai bine spus, dreptul de a nu fi supus torturii şi a altor pedepse inumane sau degradante. Acest articol dispune : ,,Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Tot în plan internaţional mai există un instrument dedicat exclusiv protecţiei omului împotriva torturii şi a altor tratamente inumane sau degradante. Este vorba despre Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.
Conform acestui document, termenul “tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică,în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sa cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Articolul 2 instituie obligaţia în sarcina statelor părţi de a lua măsurile administrative, judiciare şi alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub de sub jurisdicţia acestora. De asemenea, se precizează că, nicio împrejurare, oricare ar fi ea, nu poate justifica tortura.
Articolul 3, continuă prin a statua o regulă privitoare la punerea în pericol a vieţii persoanei, astfel, niciun stat parte nu va expulza, respinge şi nici extrăda o persoană către un alt stat, când există motive serioase de a crede ca acolo aceasta risca să fie supusă la tortură.
Fiecare stat parte trebuie să aibă grija să prevadă în legislaţia sa, faptele de tortură ca infracţiuni.
În temeiul art. 17 din Convenţie a fost constituit, în anul 1987, Comitetul împotriva torturii compus din zece experţi independenţi aleşi de statele – părţi pe o perioadă de patru ani. Articolele 19-24 din Convenţie stabilesc competenţa Comitetului de a studia rapoartele pe care i le supun statele – părţi în legătură cu măsurile pe care le-au întreprins pentru aplicarea acesteia, de a primi plângerile unui stat parte, legate de aplicarea Convenţiei de către alt stat parte şi de a examina plângerile particularilor care pretind că sunt victime ale violării Convenţiei de către propriul stat.
TAGURI